Îngrijirea bătrânilor şi binecuvantarea

Îngrijirea bătrânilor şi binecuvantarea În lumina Patimilor lui Isus Cristos
O femeie a povestit o dată că tatăl ei s-a îmbolnăvit grav în urma unui atac cerebral şi a avut nevoie de îngrijire. Familia ei având patru copii, a trebuit să-l mute pe tatăl lor împreună cu ei şi să-şi re-aranjeze viaţa de familie în jurul îngrijirii tatălui. Ceea ce nu a fost întotdeauna lucru uşor şi lipsit de stres. Viaţa lor s-a schimbat radical.

Mai târziu s-a agravat starea tatălui, a trebuit mutat într-un centru de îngrijire permanentă. Şi acolo a continuat să-l viziteze zilnic, alături de unul dintre copii.



A fost o mare solicitare pentru soţul ei şi pentru copii ei, dar îndatorirea ei de fiică a îndemnat-o să-şi îndeplinească cu recunoştinţă datoria. Timp de şapte ani şi-au împărţit viaţa între familia proprie şi îngrijirea tatălui, petrecând zilnic un timp cu el.



Mai târziu, după ce tatăl a murit, fiul cel mare i-a zis: „Ştii mamă, toţi aceşti ani în care a trebuit să ne aranjăm vieţile în jurul bunicului şi a bolii sale, acesta a fost într-adevăr un timp preţios. Acela a fost un mare dar pentru familia noastră!”

Cum poate fi o asemenea sarcină o binecuvântare?



Răspunsul ţine în parte de adâncul mister spiritual al omului, în parte de însăşi legile iubirii. Nevoinţa aduce o prezenţă specială într-o încăpere, o prezenţă care invită la compasiune şi disponibilitate, care aşteaptă o iubire specială. „Noi dăruim viaţă prin activitatea noastră şi de asemenea dăruim viaţă prin pasivitatea noastră”, spune părintele Rolheiser. „Noi aducem o binecuvântare bolnavilor atunci când îi vizităm, dar, de asemenea, vizitându-i lăsăm prezenţa lor binecuvântată atunci când plecăm. Există iubire în dăruire precum există iubire în acceptare.



Şi nu întotdeauna darul arată precum un dar, el poate apărea ca o povară, o inconvenienţă, o datorie nefericită.

Însă tocmai aceste simţăminte contribuie la aprofundarea darului.



Acelaşi lucru este valabil cu acceptarea unei sarcini nedorite. Câte femei ştiu să facă abstracţie de acele sentimente şi calcule temporare, privind mai departe, spre porţile veşniciei, unde devine evident că nu noi facem alegerea în acel moment, ci însuşi Dumnezeu a făcut-o deja în locul nostru – binecuvântându-ne cu un copilaş.



Cu aceeaşi mentalitate prin care nu acceptăm o viaţă nouă, vom fi conduşi către refuzarea îngrijirii bărtânilor.



Sub presiunea unei culturi golite de valori, vom fi tentaţi să evaluăm viaţa după gradul de sănătate, după rentabilitatea, eficienţa sa.



Tocmai îngrijirea unei persoane în stare vegetativă este cea care ne transformă caracterul, ne face să câştigăm profunzime în modul nostru de gândire – care ne va distinge de cei din jur. Crucile grele dintr-o familie se poartă împreună, unii altora.



Am putea să ne întrebăm: ce face bătrânul care nu mai poate trăi de sine stătător? Ce semnificaţie există în existenţa continuată a unei persoane care trăieşte suferind de demenţă? De ce să prelungim viaţa cuiva în stadiul final al unei boli incurabile? Şi de ce să să ţinem un bunic cu dizabilităţi în casă din moment ce dereglează viaţa noastră familială normală?



Răspunsul pe care îl dă părintele Rolheiser este: deoarece o persoană care se află în aceeastă condiţie, la un nivel foarte profund, ne dăruieşte un dar preţios, şi anume profunzime şi caracter!



Atunci când o cultură dezbate meritele eutanasiei este un semn infailibil că ea nu mai înţelege acest adevăr.



Prin dizabilitatea unei persoane în orice scenă, ea îi adaugă o anume complexitate şi profunzime reprezentând trecutul şi moartea. Fără această prezenţă, sunt mai puţine deranjuri, viaţa decurge mai lin, dar cu mai puţin caracter.

Dr.Gheorghe P.BUDAU

Prelucrare după articolul pr. Rolheiser "Of Elders, Character, Christ's Passion and Blessing",